fara sarcasm

nu scriu mult, nu scriu bine, nu scriu des, ba foarte rar.

Democratie pentru Myanmar! (1)

19:20

eu: o sa fie cel mai inalt turn din lume, cu putin peste opt sute de metri.
el: nu stiam, sa-mi dai si mie link-ul sa vad despre ce e vorba cand ajung inapoi acasa.
eu: aha
el: (_)
eu: uite ca nu eram chiar asa de aproape si nici nu ajugem la timp. ai fost vreodata in
    Red Dragon? cum e ?
el: am fost dar e naspa, tarabe dinalea de aprozar, ca la rusi..
eu: serios? credeam ca e cine stie ce mare chestie. noi cu rusi ei cu chinezi..
el: nu, deloc.
eu: pana la urma te asteapta astia la gara?
el: nu, merg cu metroul pana la Stefan cel Mare.
eu: bun, eu merg pana la Muncii

19:50, peron, usor rece. ne indreptam spre gura de metrou.
un tigan probabil, si-a deschis un bufet numit “restaurant cu specific romanesc” iar musterii infuleca bucate pe terasa fortat amenajata intre geamuri si scara rulanta.
o luam in jos, intr-un slalom imaginar generat de amintirea pe care o aveam coborand treptele prin multime acum un an.
cu o rapiditate uluitoare, vanzatoarea ne oferi si biletele si restul, simultan, apoi ne continuaram coborarea spre peronul metroului, nu inainte de a ne lupta cu crakenul de fier, desigur.
am studiat cu atentie schema traseului, concluzionand cu un zambet ca ne aflam pe partea care trebuie.

6:40; 6:45…

el: hai si tu cu noi si pleci mai tarziu incolo. nu stam mult.
eu: bai, nustiu. timp presupun ca am, dar nu cunosc orasul si bateria telefonului e aproape goala.

6:55.
un sunet inalt, scurt si se deschid usile. rama mecanizata asimila incarcatura proaspata, eliminand cate putin din cea veche. ce mod de existenta.
fiecare se urca, se ancoreaza, isi alege un punct fix pe care il priveste pana la destinatie si asteapta vocea soptita sa il reactiveze. e ca un salt in hiperspatiu.

“urmeaza statia, Stefan cel Mare, cu peronul pe partea stanga”

el: hai ma cu noi. stam foarte putin. (zambind)
eu: multumesc dar prefer sa raman la itinerariul initial. poate alta data.
el: bine atunci. ne vedem intr-o saptamana, cam asa.
eu: sigur. drum bun si succes acolo
el: mersi. haide, ciao.

“atentie, se inchid usile”

parcurgand ultimile doua statii, nu m-am mai gandit la nimic. eram cu o mana de bara, cu urechea in dufuzor si cu ochii in micul display care desfasura nume si numere.
stateam nemiscat, un pic stingher.
am coborat din metrou usor panicat dar satisfacut ca ma puteam misca liber. nestiind exact ce directie sa iau, incercam sa par cat mai de-al locului, lucru care, evident ma demasca mai mult. eram evident un corp strain iar organismul sesiza asta. multimea trecea pe langa mine, din cand in cand aruncand o privire cercetatoare.

eu: alo? ce faci ?
ea: biine. acasa, citesc o revista “pana mea”.
eu: hai la o cafea, ce zici?
ea: uuunde sa vin!? nu ies acum. si tu esti acasa, eu sunt la bucuresti.
eu: eiii da.. mai bine imi zici cum sa ies de la Muncii ca habar nu am.
ea: cat stai in bucuresti?
eu: nustiu. poate si maine, maine iesi? raman fara baterie!
ea: nustiu
eu: te sun mai tarziu cand gasesc o priza sa il bag la incarcat.
ea: bine.
eu: bine, citeste in pana mea revista atunci.

am iesit in cele din urma, (nu ca ar fi fost greu) si am dat intr-o intersectie dupa cum ma asteptam. de aici trebuia sa iau un transport, si sa merg doua statii.
aveam originea insa lipseau restul coordonatelor.
am decis sa ma plimb putin, apoi sa intreb pe cineva directia si sensul. intuitiv, am luat-o la stanga, incepandu-mi plimbarea, gandindu-ma ca ar fi extraordinar sa si merg in directia cea buna. la stop, semaforul arata rosu pentru pietoni. masinile erau aliniate dezordonat si asteptau parca semnalul steagului caroiat. cativa pietoni asteptau si ei, cuminti pe trotuar. ploua mocnit iar eu ma intrebam ce se petrece, de ce asteapta si masinile si pietonii in acelasi timp. imi imaginam cum toti ar fi pornit la verde. in scurt timp, masa de oameni care se acumulase o lua la goana pe rosu, antrenandu-ma si pe mine in proces. eram ca un lider nedorit, rasturnat de popor. pe nesimtite in spatele meu, norodul plamadise osanda. vazandu-ma in lumina reflectoarelor, am accelerat pana pe celalalt trotuar, ajutat probabil de adrenalina. in momentul acela am considerat ca este timpul sa intreb pe cineva de directie. aceasta provocare avea un grad oarecare de dificultate, dat fiind ca fiecare bucurestean imi dadea alta directie, fapt care pentru mine nu venea ca o noutate. in cele din urma am aflat ca intuisem directia cea buna, insa nu si sensul. (nici asta nu era o surpriza). generic, “mergi drept inainte”. problema venea in momentul in care drumul se bifurca.
dupa repetate dialoguri m-am trezit intr-un cartier, si anume pe stradute launtrice avand in dreapta si in stanga cele doua mari strazi sau bulevarde sau ce sunt ele principale, (evident dupa multe blocuri gri) si pe care imi propusesem sa merg.

“mergi prin locuri luminate si populate” imi rasuna un ecou prin depresiunile capului.

sansa facu sa ma intalnesc cu o batrana, de altfel singura persoana pe care o aveam in raza vizuala. era imbracata intr-un trening negru cu un ilic de lana si o basca asortata. presupun ca setul fusese creat din acelasi ghem, in timpul serilor de tv. cu ea, 2 caini pur maidanezi purtau imbracaminte probabil facuta din acelasi ghem, si care, spre surprinderea mea, au dat dovada de mult calm si acceptare in timp ce ma apropiam de batrana. imaginea ei o asociam tipului de ”vecin nebun” considerat de unii, dezaprobat de altii, dar cu care toti trebuiau sa traiasca. in timpul ala ma gandeam… i s-o zice “baba de la 3″ sau “nebuna cu cainii”. mi s-a parut ciudat totusi ca ea se plimba nestingherita noaptea prin parcare, impreuna cu 2 caini care in loc sa o apere de un necunoscut, se gudurau pe langa el. cum era posibil? atunci nu mai aveam motive sa ma ingrijorez. eram superman pe langa ea. puteam sa spulber orice pungas dintr-o suflare.

m-am apropiat si i-am spus:

eu: buna seara, imi puteti spune cum sa ajung la cinematograful gloria?
ea: buna seara, pai hm.. este destul de complicat sa va arat, mai bine merg cu dumneavoastra pana unde se face linie dreapta ca apoi sa o puteti lua drept inainte.
eu: nu este nevoie sa va deranjati atat, cateva directii sunt suficiente ca sa ma descurc (evident minteam, discutia fiind o consecinta a faptului ca nu stiam unde sunt)
ea: nu e nici un deranj, va insotesc pana la strada.

i-am multumit respectuos si apoi am urmat drumul alaturi de ghidul intelept. cei doi caini faceau cu schimbul, cand in fata cand in spate si de undeva de sus paream un atom cu doi electroni. iesind din labirintul lui titan fara sa cad prada minotaurului, am purces in linie dreapta fara prea multe complicatii.
de data asta era intr-adevar linie dreapta.